|
|
Cchi ci arrivè a la
Ravatène
si nghiànete 'a pitrizze
ca pàrete na schèhe appuntillète
a na timpa sciullète.
Quann'u tempe è sincire,
nturne nturne 'a terra d'i jaramme
ci 'ampìjete a lu sòue cum'u specchie,
e quanne si fè notte c'è nu frusce
di vente ca s'ammùccete nd'i fosse
e rivìgghiete u cùcche e ci fè nasce
nu mère d'èrve.
Pòure cristiène!
Ci durmìne cch'i ciucce e cch'i purcèlle
nda chille chèse nivre com'i fòrchie;
e pure mò lle chiàmene "biduìne"
cc'amore ca sù' triste e fèn'a sgrògnue
a piscunète e a lème di curtèlle.
C'è aria fine, alledàvete,
quanne vènete 'a 'stète;
e nun mpòrte si pò ci fèn' 'a fère
e chiàmene u taùte i cuccu-uèlle:
ll'avères' 'a virè chille ca fène
i Ravitanèse quanne c'è na zite;
vi ndippèrese i 'ricchie cchi nun sènte
catarre manduline e colp-scure,
scamizze di uagnune e d'urganètte
e battarie e tròne di tammure.
Ma ié le vògghie bbéne 'a Ravatène
cc'amore ca c'è morta mamma méie:
le purtàrene ianca supr' 'a sègge
cchi mmi nd'i fasce com'a na Maronne
cc'u Bambinèlle mbrazze.
Chi le sàpete u tempe ch'è passète...
e nun tòrnete ancore a lu pahàzze
|
|
|